a

Lorem ipsum dolor amet, modus intellegebat duo dolorum graecis

Follow Us
Rana umilinţei – masca masochistului

Rana umilinţei – Masochistul I

Este 4:51 şi m-am pus la calculator ca să scriu niţel. Ca orice graviduţă gata să nască, mă cheamă baia la aproximativ 2 ore distanţă, mă mişc din ce în ce mai greu, iar atunci când vreau să mă întorc de pe o parte pe cealaltă, se zguduie patul atât de tare, încât nici eu nu prea mai pot să adorm la loc. Nu, nu este o ruşine. Este ceva perfect normal, prin care trecem toate. Pe mine mă amuză şi nu mă amuză să descopăr în fiecare zi lucruri pe care nimeni nu ţi le-a spus despre sarcină, fiind “ruşine”.

Mai am cateva mamici prin lista de messenger, care evident că nu dorm la ora asta. (Vă pup, vă stiţ voi care sunteţi!) E mişto măcar faptul că nu te trezeşti singură la ora 4.

Evident că neavând somn, m-am apucat să navighez pe diverse site-uri. Unii dintre voi probabil că ştiţi deja asta, alţii nu, dar sunt foarte pasionată de psihologie. Studiez cred de peste 10 ani şi recunosc, niciodată nu am stat să citesc dintr-o carte cap- coadă. Trăiesc şi citesc, aprofundez şi încerc să înţeleg la orice pas prin ce am trecut sau prin ce urmează să trec. Am avut şi boala să încerc să le explic altora, însa cel mai bun cadou pentru mine şi cei din jur este să îmi explic doar mie. Uneori aleg să scriu, am fost şi criticată, dar pentru cine are urechi să audă şi ochi să vadă, sunt deschisă oricând.

În momentul de faţă studiez problema masochismului. Ca să ne intelegem din prima, dpdv psihologic, masochismul nu este doar ce am văzut cu toţii în “50 de umbre…“. Noţiunea de masochism este extrem de întâlnită în jurul nostru şi poate de puţine ori se referă la slugărnicia sexuală sau la femeia bătută de către bărbatul ei. Acestea sunt nişte subiecte în care nu vreau să intru în acest moment, pentru ca nu fac obiectul studiului meu din ultimele zile.

Ca să încep cu începutul, de ce m-am apucat să citesc acest lucru?

Masochismul, conform lui Lise Bourbeau, este în general o rană suferita de către femei prin relaţia cu mama lor. Deşi pare cel puţin ciudat, m-am apucat să studiez problema pentru că voi avea un baiat! şi o să vă spun imediat de ce.

Înainte de toate, vă rog să cititi acest articol, care la vremea cand a aparut online, nu numai ca m-am bucurat ca sunt şi alte persoane care înţeleg despre ce este vorba, dar m-am şi temut pentru faptul că dacă vreodata voi avea un băiat, s-ar putea să fac aceleaşi greşeli. Oricum nu odată am auzit mămici că se tem că vor avea băiat, iar lor le-ar fi fost mult mai usor să aibă fată, pentru că ar putea discuta mai deschis cu aceasta. (Între timp caut articolul şi imi dau seama cât de multe au apărut în ultima vreme pe aceeaşi temă – vezi şi aici).

Acum, dacă aţi citit acel articol, am căteva observaţii de făcut, în ceea ce îl priveşte.

În primul rând, vreau să plec de la premisa că “bărbatul al cărui suflet e hrănit cu cartofi şi fripturi e mereu flămând”. Lucrurile cred că sunt deja clare şi nu are rost sa mai divagăm pe subiect, iar, doamnelor, sunt sigura că aţi intalnit macar o singură dată în viaţa dvs. situaţia. Pe mine mă interesează să aflu cauza, pentru a nu ajunge peste 20- 30 de ani să fiu o soacră nesuferită şi să mi se reproşeze câte-n luna şi în stele. Pentru că aşa cum îmi place să afirm şi să cred, cu toţii avem responsabilitatea noastră în fiecare situaţie. Vine apoi această doamna şi se decide că femeile nu au nicio vină în felul în care îşi cresc fii. Fiecare cu părerea lui. Dar ce nu îşi da seama dumneaei este faptul că şi soacra şi nora suferă de aceeaşi “boală” şi anume ceea ce Lise Bourbeau teoretizează ca fiind rana umilirii. Dar na, cum e mai uşor să arăţi cu degetul la altul, soacra dând vina pe noră şi invers. 🙂

Ceea ce vreau să spun este că femeia care suferă de rana umilinţei este femeia care se lasă deoparte pe ea însăşi atunci când vine vorba de familie. Este femeia care vorbeşte despre “sacrificii”.

Aici vreau sa fac o paranteză. De când sunt gravidă, tot aud asta cu “să ne sacrificam pentru copil!”. Oameni buni, daca plecam de la premisa că un copil este un sacrificiu, pentru ce îl mai facem? Ne gândim vreo secundă că pecetea pe care aceste vorbe o pun pe întreaga lui existenţă va fi una foarte grea? Nu mai discutam despre faptul că stârnim o rană a umilinţei şi a vinovaţiei uriaâe faţă de pruncul care nici măcar nu a avut dreptul să îşi spună punctul de vedere în ceea ce priveşte venirea lui pe lume. Cu alte cuvinte, hai să mă simt vinovat că părinţii mei “s-au sacrificat” când eu nici nu am avut măcar de ales… Cam absurd, nu?

Mai departe, în afară de “sacrificii”, femeia care suferă de rana umilinţei, este aceea care poartă rana ruşinii în suflet. A ruşinii şi a vinovăţiei. Aici o să critic puţin şi religia, care nu numai la noi, ci în general, crează “o aura” de ruşine în jurul femeii. Începând de la faptul că în biserica noastră nu ai voie să intri aflându-te în perioada aceea din lună (ma amuza teribil că trebuie să mă exprim aşa, poate din ruşine :)). Nu vreau să mai dau şi alte exemple, le ştiţi deja.

Tot aceasta femeie adoptă statutul de victimă. Să presupunem că ai un baieţel pe care în loc să îl hrăneşti emoţional, îl hrăneşti doar cu cartofi prăjiţi şi fripturi, aşa cum spunea stimata doamnă citată mai sus. Dacă într-o zi nu eşti disponibilă, te simti obosită sau te simţi rău şi nu apuci să faci friptură, fiul tău, care ştie că friptura înseamna iubire, o să creadă că mami are ceva cu el sau nu îl mai iubeşte. Drept urmare, ca să nu dezvolţi o rană, trebuie să continui să plusezi cu fripturi până cazi, ca nu cumva să strici la(n)ţul iubirii. Cred ca acest comportament nu e nimic mai mult decât un reflex condiţionat. Evident că ajungi să oboseşti şi să te frustrezi şi să te simţi stoarsă de puteri, gândindu-te ulterior că eşti o victimă şi o eroină, în acelaşi timp, care şi-a lasat toată viaţa deoparte, “ca să facă sacrificii”. Drept urmare, ce învaţă fiul tau? Că soţia lui trebuie să leşine făcând treburile gospodăreşti, pentru că altfel nu are nicio şansă să îsi ţină bărbatul lângă ea.

Vine momentul cand apare nora în familie. E 2019, generaţiile s-au schimbat, nurorile şi ele, soacrele nu prea, iar soacrele de bărbaţi le învaţă pe fetele lor să nu fie slugi, aşa cum au fost ele toată viaţa. Sau cum nu au fost. Căci unele nu oferă nici inima şi nici friptura. Acum să nu mă înţelegeţi greşit, că nu toată lumea e la fel. Dar şi presiunea pusă pe o femeie în floarea vârstei, o femeie care urmează să îşi întemeieze o familie, este foarte mare. E trebuie, dacă se poate, în acelaşi timp, să facă şi să nu facă toate greşelile pe care le-au făcut mama şi soacra, ca să poată să se înţeleagă cu amândouă.

Nu odată am auzit prietene care îmi spuneau că le cearta soacrele pentru felul cum calca lucrurile. Săraca bunica mea, şi ea gândea la fel. Mă învaţa mereu: “Mamaie, daca nu calci bine cămaşa, o să te bată bărbatu’!”. Drept urmare eu nu calc. 🙂 Nu ştiu din ce cauză, sincer nu mi-am pus întrebarea asta niciodată. Vreau doar să surprind gândirea din urmă.

Înca un comportament extrem de distructiv într-o relatie este acela când ai totuşi un soţ care vrea să te ajute, e gata să fie lângă tine orice ar fi, dar na, la treburile feminine este şi el un pic stângaci, aşa cum suntem şi noi când trebuie să batem un cui. Eu mă lovesc mereu peste degete. Aşa-mi trebuie, dacă nu las bărbatul să faca treaba lui de bărbat.

Am vazut femei ale căror bărbaţi încearcă să le ajute, ele facând un mare tam – tam vizavi de nepuţiintele lui şi scoţând în evidenţă permanent că tot ce face el e prost şi doar ea face totul bine. În loc să îl incurajeze şi să îi mulţumească, pentru că nimeni nu are slugi pe lumea asta.

Evident că bărbatul, descumpănit, data viitoare ori nu o să mai facă nimic, ori o să ajungă el slugarnic în locul femeii. Ah, şi aici aş mai adăuga ceva. Mi se pare o mare tâmpenie gândirea aceea care spune că într-o familie trebuie să fie “un şef”. Din punctul meu de vedere, până nu vom înţelege că toţi suntem egali şi în egală măsură responsabili de propriile noastre fericiri şi nefericiri, tot mai multe cupluri vor îngroşa rândurile divorţaţilor.

Astfel, aşa cum am zis mai sus, femeia îşi ceartă bărbatul pentru că a lasat nişte grăsime pe farfuria abia spalată, drept urmare, el nu mai face nimic. Ce urmează? Victimizarea, evident. “Eu fac singură totul în casă! Nu faci nimic cum ar trebui!”. Păi foarte bine, nici eu nu aş mai face, dacă aş fi criticată non-stop. “Cine nu munceşte, nu greşeste!”. Asta provoacă în cele din urmă o relaţie de dependenţă totală, foarte toxică. Încep pe zi ce trece să cred că suntem, pe rând, când victime, când călăi, în propriile noastre vieţi. Şi ajung la o concluzie pentru care risc să îmi iau foarte multe înjurături şi anume: nu exista călău fără victimă. Aşa cum nu există nici victimă fără călău. Asta, evident că nu îl scuză pe niciunul dintre cei doi participanţi la acţiune de prostiile pe care continuă să le perpetueze cu îndârjire.

Pentru a merge şi mai departe în argumentarea afirmaţiei mele de mai sus, o să reiau, tot din textul doamnei Lise (deja simt ca e prietena mea, la câte lucruri minunate am aflat despre viaţă din scrierile dumneaei), o idee prin care şi propria umilinţă este tot o formă de abuz faţă de cel de lânga tine. Cum? Pai, e simplu. Să presupunem că sunt mamă de baiat şi îl răsfăţ pe fiul meu cu toate bunătăţile din lume. Îi gătesc, îi calc, îi cumpăr cele mai frumoase haine, îi ofer tot ce vrea sufleţelul lui şi mai mult. Dacă opresc dintr-o dată tot acest comportament, fiul meu se va simţi neputincios şi nu va fi în stare să se descurce singur în caz de nevoie. L-am făcut dependent de mine total. Şi când vine şi ea, nora, care vrea să se respecte puţin şi să rupă cercul ăsta vicios de comportamente toxice, suntem gata să o strângem de gât. De ce? Pentru că are nesimţirea să îşi permită să se respecte, aşa cum eu nu am făcut-o. Sau aşa cum eu nu mi-am permis niciodată în viata mea să o fac.

Vezi şi: Cum să nu te pierzi pe tine într-o relaţie

De ce şi umilinta proprie e o formă de abuz? Pai “bietul”, fiul meu, nu va şti niciodată să îşi facă o friptură sau să îşi calce camaşa? Asta mai ales pentru că ni se spune că suntem o generaţie care are totul pe masă. Dar nimeni nu înţelege cât de greu e să ai totul pe masă, iar dintr-o dată să te trezeşti într-o lume în care nu mai ştii ce să faci şi cum să faci să obţii ceva de unul singur. Dar asta este o altă problem.

Sunt pro dovezi de iubire precum o sărbătoare în care miroase a cozonac proaspăt şi a sarmale aburinde în toată casa. Dar sunt şi pro o vacanţă de past în Italia, unde să nu mănânc neapărat ouă roşii, ci o porţie de scoici “A la Marinara” pe coastă, când vremea este perfectă, în luna Aprilie şi sunt sigură că soţul meu nu s-ar supara deloc pentru că nu am facut pască.