Copilul tău şi emoţiile lui negative
Trăim într-o societate în care atunci când îţi expui emoţiile eşti lovit din toate părţile. Atunci când eşti jos, mai primeşti o lovitură de la cineva din jur. Dacă te bucuri prea tare, eşti ridicol, dacă suferi eşti slab. S-a creat aşa o aură în jurul acelor oameni care îşi ascund trăirile, iar ei sunt cei puternici. Etichetele de felul ăsta sunt la tot pasul şi ne aşează la rând, pe rafturi, ca pe produsele de la supermarket, tot mai departe de acelea bio şi scumpe.
Totul pleacă însă din copilărie, când ni se arată pentru prima dată că emoţiile noastre negative sunt inacceptabile. De-a lungul timpului, am înţeles că un prim motiv pentru care se întâmplă acest lucru este faptul că părintele este scos din zona sa de confort atunci când copilul său, de exemplu, plânge. De vreme ce nici părintele nu a avut pe cineva acolo aproape să îl securizeze în aceste momente, evident că nu va şti cum să facă acest lucru cu mezinul său. Aşa că părintele, destul de imatur emoţional şi el, începe, cu siguranţă fără să vrea, să-şi hăituiască verbal copilul care suferă, pentru că, pur şi simplu, nu ştie să facă altceva. Marea majoritate a noastră a auzit măcar pentru o singură data în viaţa îndemnul “Nu mai plânge!”. E ruşine să plângi. Băieţii nu plâng. Plânsul este pentru slabi. Ei bine, cea mai gravă urmare a acestei gândiri este reprimarea sau refularea. Mama sau tata nu ne plac atunci când plângem. Nu trebuie să plângem în jurul lor pentru că altfel vom fi o dezamăgire. Dacă ne vede plângând cineva, ne vom face părinţii de râs şi tot aşa. Astfel, ajungem să trăim cu nişte demoni interiori, bine ascunşi, care într-o zi se vor transforma în boli fizice. La rinichi de frică, la ficat de furie, la sânge din lipsa poftei de viaţa. Atunci când îţi reprimi emoţiile, eşti practic… mort.
Un al doilea motiv pentru care părinţii nu ştiu să gestioneze emoţiile negative ale copiilor lor este ANXIETATEA. Anxietatea este partenerul nelipsit de cuplu al bolii secolului, DEPRESIA. Depresia înseamană să trăieşti în trecut, iar anxietatea înseamnă să trăieşti în viitor. În mare, să-ţi fie frică să trăieşti. Suntem din ce în ce mai puţin ancoraţi în prezent. Revenind la anxietate, părintele care a suferit cu siguranţă destul de mult în viaţa sa, dar încă nu este suficient de matur emoţional pentru a şti că suferinţa înseamnă evoluţie, nu va şti să gestioneze emoţia negativă a copilului, iar primul gând pe care îl va avea va fi: “Aoleu, dacă ajunge slab ca mine?”. Pentru că ştie şi el, că deep- down, deşi ascunde acest lucru, se teme. Se teme rău. Se teme şi că nu a făcut o treabă bună cu copilul său. Se teme că acesta nu va răzbi în viaţă. Se teme că micuţul va suferi la fel de mult cum a suferit şi el. Dar nu ştie cum. Nu ştie cum şi ce să facă pentru a-l pregăti pe micuţ pentru momentele grele, pentru a le face faţă. Aşa că ţipă la el: “Nu mai plânge!!!”. Este mai uşor să băgăm sub preş, decât să facem curat. Cam aşa ne-am obişnuit cu toţii.
Care este răspunsul matur în această situaţie?
Atunci când copilul tău suferă, confirmă-i sentimentele. E normal să fii trist, e normal să fii furios, e normal să te temi. Pur şi simplu spune-I asta. Spune-I că ştii că doare şi că e normal, în timp ce îl ţii în braţe şi îl mângâi/ săruţi. A plânge sau a fi furios nu este o ruşine. Copilul tău nu te face de râs în faţa nimănui. Nimeni nu ştie ce se întâmplă în viaţa ta şi nimeni nu are dreptul să te judece. Cine te judecă pentru aşa ceva nu este o persoană cu o inteligenţă emoţională foarte mare.
Cel mai simplu lucru din lume este ca atunci când copilul tău suferă, tu să îi ţii în braţe şi să îi confirmi sentimentele. Să îi explici că unii oameni suferă şi ei şi că se apără înainte ca tu să le faci ceva, de frică. Explică-i pur şi simplu situaţiile de viaţă, aşa cum sunt ele, fără să îl tratezi ca pe un micuţ care nu este în stare să înţeleagă nimic. Acrodă-i credit. Simplul fapt că îţi faci timp pentru el este foarte încurajator.
