Cele opt tipuri de iubire

Tipurile de iubire au fost discutate încă de pe vremea Greciei antice.

Există însă multe alte moduri de a iubi, care nu sunt neapărat în concordanță cu dragostea romantică. Preocupându-ne de dragostea romantică, riscăm să neglijăm şi alte tipuri de iubire care sunt mai stabile și care, mai ales pe termen lung, se pot dovedi mai vindecătoare și aducătoare de împlinire sufletească.

 

“Eros” sau iubirea erotică

Eros este iubirea sexuală sau pasională și este cea mai asemănătoare cu construcția imaginii moderne a iubirii romantice. În lumea clasică, dragostea erotică era asemănată nebuniei, iar pasiune aceasta amoroasă a fost descrisă printr-o schemă metaforică și mitologică unde se implică „săgețile iubirii, a căror sursă era adesea figura personificată a lui Eros (sau omologul său latin, Cupidon). Uneori, sursa săgeților se spunea că este imaginea frumosului obiect de dragoste în sine. Dacă aceste săgeți ar ajunge la ochii iubitului, atunci ar călători și ar „străpunge” inima sau și îl vor copleși de dorință și dor (iubire).

Săgeata ne atinge și ne „îndrăgostim”, așa cum a făcut Paris cu Helen, ceea ce a dus la războiul troian și la căderea Troiei și la o mare parte a armatei grecești adunate. În timpurile moderne, Erosul a fost amalgamat cu forța de viață în sens mai larg largă, un proces fundamental orbit de eforturile de supraviețuire și reproducere. Eros a fost, de asemenea, definit prin contrast cu Logos, sau Rațiunea. Grecii antici considerau că Eros este un tip de iubire periculos și înfricoșător, deoarece implică o „pierdere a controlului” prin impulsul primar de a procrea. Eros este o formă pasională și intensă de iubire, care trezește sentimente romantice și sexuale.

Eros este o dragoste idealistă care, în inimile celor treziți spiritual, poate fi folosită pentru a „aminti cunoașterea frumuseții” (așa cum a spus Socrate) prin Tantra și sexul spiritual. Dar, atunci când este înţeleasă greşit, ea poate duce la acte impulsive și inimi frânte.

 

“Philia” sau iubirea afectivă

Discutăm mai departe despre iubirea de tip “philia” sau prietenia. Grecii antici apreciau cu mult mai mult “philia” decât Eros, deoarece era considerată o iubire între egali. Platon considera că atracția fizică nu este obigatorie în manifestarea iubirii, de aici şi utilizarea cuvântului “platonic” pentru a desemna o iubire care nu implică partea fizică. “Philia” este un tip de dragoste care se manifestă între prietenii care au îndurat vremuri grele sau au trăit lucruri minunate împreună. “Philia” este transformarea Erosului din poftă şi posesie într-un impuls de spiritualitate. Prietenii caută să trăiască în prezent, raportându-se unul la celălalt în mod autentic și învățându-se reciproc despre limitările credințelor și despre defectele caracterului lor: ei sunt unul pentru celălalt terapeuţi, de aceea este important să găsești un prieten cu un anumit grad de deschidere, articulare și intuiție, atât pentru a schimba, cât și pentru a fi schimbat.

 

“Storge” sau iubirea familială

Termenul “Storge” se referă la dragostea familială şi seamănă foarte mult cu “Philia”, însă se manifestă între părinţi şi copii. Deși storge este o formă puternică de iubire, poate deveni, de asemenea, un obstacol în calea noastră spirituală, mai ales atunci când familia sau prietenii noștri nu se aliniază sau nu sprijină călătoria noastră. Ea poate lua uneori forma unei dependenţe şi poate chiar să derive dintr-un “Eros” peste care a trecut o lungă perioadă de timp. Ea poate, de asemenea, deriva şi din “Philia”, însă momentele transformării sunt greu de stabilit. Copiii și căsătoria sunt considerate drept obiective legitime pe termen lung pentru legătura celor care iubesc în felul “Storge”, în timp ce intensitatea sexuală pasională (Eros) scade, comparative cu ​​alte tipuri de dragoste.

 

“Ludus” sau iubirea jucăuşă

“Ludus” este o iubire jucăușă şi incompletă. Ludus are un întreg arsenal de “jocuri”, precum tachinarea sau dansul, flirtul sau seducţia și chiar actul sexual. Când vorbim de “Ludus” ne referim la distracție și la cucerire, fără obligaţii. Relațiile “Ludus” sunt întâmplătoare, uneori nedemne și complicate, dar, în ciuda acestui fapt, pot fi de lungă durată. Minciuna poate face parte din jocul aacesta. O persoană care urmărește iubirea ludică poate avea multe cuceriri, dar va rămâne mereu neimplicată.

“Ludus” funcționează cel mai bine atunci când ambele părți sunt mature și autosuficiente. Problemele apar atunci când o parte greșește jocul şi se afundă în Eros, de vreme ce “Ludus” este mult mai compatibil cu “Philia”.

 

“Mania” sau iubirea obsesivă

“Mania” este un tip de iubire care duce un partener într-un fel de nebunie și obsesie. Ea apare atunci când se manifestă un dezechilibru între Eros și Ludus. Pentru cei care experimentează “Mania”, iubirea însăși este un mijloc de a se salva; o dorinţă de întărire a propriei valori, atunci când suferinţa este lipsa stimei de sine. Această persoană vrea să iubească și să fie iubită pentru a avea un sentiment de valoare de sine. Din această cauză, ei pot deveni iubiţi posesivi și geloși. Dacă celălalt partener nu reușește să răspundă în acelaşi fel, pot apărea foarte multe probleme. Acesta este motivul pentru care mania poate duce adesea la probleme precum codependența. O persoană îndrăgostită în acest fel este probabil să facă ceva nebunesc sau stupid, cum ar fi să urmărească ceea ce face partenerul de cuplu.

 

“Pragma” sau iubirea pragmatică

“Pragma” este un fel de iubire practică bazată pe rațiune sau datorie și pe interesele pe termen lung. Atracția sexuală ocupă un loc neimportant, în favoarea calităților și compatibilităților personale, a obiectivelor. Acolo unde se discută despre o căsnicie din interes, îşi face apariţia “Pragma”. Deși nu se mai practică foarte mult în societatea actuală, ea totuşi rămâne frecventă între celebrităţi sau în legături politice. Multe relații care încep ca “Eros” sau “Ludus” se sfârșesc ca diverse combinații de “Storge” și pragma. “Pragma” este cumva opusă “Ludus-ului”.

Nevoia care face să se manifeste acest tip de iubire poate fi de natură socială sau financiară. Cei care aleg acest tip de iubire iau în calcul dacă partenerul lor potențial va fi acceptat de familie și de prieteni sau dacă acesta are o situaţie materială bună.

 

“Philautia” sau iubirea de sine

Grecii antici au împărțit “Philautia” în două tipuri: unul care este egoist și caută plăcere, faimă și bogăție (narcisic) și un alt tip sănătos de iubire de sine. “Philautia” este esențială pentru orice relație, îi putem iubi pe ceilalți doar dacă ne iubim cu adevărat pe noi înşine și nu putem avea grijă de ceilalți decât dacă ne îngrijim cu adevărat pe noi înșine.

Adevarata iubire de sine este legată de încredere și de stimă de sine. Filozofii greci credeau că adevărata fericire nu poate fi atinsă decât atunci când cineva avea dragoste necondiționată pentru sine.

 

“Agape” sau iubirea altruistă

Unii oameni ar descrie “Agape” ca fiind un tip de iubire spirituală. Un exemplu este faptul că Iisus a arătat acest tip de iubire pentru oamenii. El a fost dezinteresat și s-a sacrificat pentru ca alții să poată scăpa de păcatele lor. El a suferit pentru fericirea celorlalți.

Filozofii greci considerau că acesta este tipul de iubire pe care oamenii o simt față de alți oameni, pentru natură și pentru o putere mai mare. Această iubire poate fi exprimată cel mai ușor prin meditație, natură, intuiție și spiritualitate. Dragostea “Agape” poate fi folosită în mod caritabil. Este ceva mai abstractă decât celelalte tipuri de iubire, şi este uneori explicate iubire universală, caritate sau chiar altruism. În esență, dragostea din interiorul nostru o oferim liber celorlalți – indiferent de relația noastră cu ei. Întreaga idee a dragostei “Agape” este că nu trebuie neapărat să întâlnim o persoană înainte pentru a vrea să o ajutăm, să cooperăm sau să facem fapte bune pentru aceasta. Cel mai bine ar fi să nu ne așteptăm la nimic în schimbul faptelor noastre, deşi studiile arată că altruismul are un efect pozitiv general asupra sănătății noastre psihice. Numai că, la fel ca în orice situaţie şi altruismul trebuie manifestat într-o măsură în care să nu se ajungă la lipsirea de dragostea de sine.