Cum vă puteţi ajuta copilul să facă faţă anxietăţii de separare
Nivelul la care copilul tău va face faţă anxietăţii de separare variază foarte mult de la copil la copil. Unii bebeluși devin isterici atunci când mama lor nu este în apropiere pentru o perioadă foarte scurtă de timp, dar există şi alți copii care par să aibă anxietate continuă în cazul separărilor din perioadele copilăriei şi cea preşcolară.
Pentru a rezista anxietăţii de separare este nevoie de pregătire, tranziții rapide și multă răbdare. Poate că uneori şi părinţii suferă la fel de mult precum micuţii lor atunci când aceştia pleacă.
Este posibil ca micuţul tău să reacţioneze foarte emoţional atunci când pleci. Se poate agăţa de picioarele tale, poate suspina şi plânge, iar tu s-ar putea să resimţi o vinovăţie foarte mare. Anxietatea de separare este o problemă cu care se luptă mulţi dintre părinţi, însă trebuie să vă spun, în primul rând, că tristeţea micuţului vostru este ceva absolut normal. Este un sentiment real, un semn al afecţiunii şi al ataşamentului, însă, ca orice sentiment negativ, ne poate induce o stare de nelinişte. Poate chiar şi noi, părinţii, să ajungem să dezvoltăm anxietate.
Anxietatea de separare poate să apară undeva în jurul vârstei de 4 luni, chiar 5, când unii dintre bebeluşi încep să înţeleagă permanenţa obiectului. În alte cazuri, anxietatea poate apărea şi în jurul vârstei de 9 luni. Dacă doreşti să pleci de lângă micuţul tău în aceste perioade, asigură-te că este sătul, odihnit şi spălat. Nevoile primare ale bebeluşilor pot agrava o stare de anxietate, în cazul în care acestea nu sunt îndeplinite. Este bine să reduceţi totuşi cât mai mult plecările şi eventual să le faceţi cu o anumită rutină. Aş adăuga aici şi faptul că este cel mai bine să reduceţi pe cât posibil plecările de acasă mai ales atunci când micuţul vostru este bolnav.
Un alt prag în care micuţii încep să dezvolte stări de anxietate de separare pot avea loc între 15 şi 18 luni. Aşa cum spuneam şi în alte articole trecute, dacă micuţul dezvoltă un ataşament sănătos (să aibă curajul să fie independent pentru că ştie că eşti alături de el), în timp, el va deveni din ce în ce mai independent şi poate deveni şi din ce în ce mai conştient de separări.
În jurul vârstei despre care vorbeam mai sus, 15-18 luni, copilaşii vor dezvolta, cel mai probabil, nişte comportamente sfâşietoare atunci când se văd nevoiţi să facă faţă despărţirilor.
După vârsta de 3 ani, copiii încep să înţeleagă efectele despărţirii şi ale anxietăţii, acest lucru însă nu va reduce stresul. În general, nu ai cum să vă anulaţi planurile şi să vă întoarceţi din drum din cauza emoţiilor micuţului, care vor rămâne la fel de puternice. Mai mult decât atât, nu este neapărat sănătos să înveţe că de câte ori va plânge, acesta va obţine ceea ce vrea.
Iată câteva simptome pe care copiii care dezvoltă anxietate de separare le trăiesc:
- Stres excesiv recurent atunci când anticipează o separare (de părinţi sau de alţi îngrijitori);
- Îngrijorarea persistentă și excesivă legată de potenţiala pierdere a unei figuri (maternă sau paternă) sau a posibilelor lor vătămări cauzate de boală, accident, dezastre sau deces;
- Îngrijorare persistentă de a experimenta o separare neașteptată (răpire, accident, îmbolnăvire);
- Refuzul de a ieși sau de a pleca de acasă, inclusiv la școală sau pentru alte activități, din cauza fricii de despărțire;
- Frica excesivă de a fi singur;
- Refuzul de a dormi departe de casă;
- Coșmaruri despre despărțire;
- Acuzaţii ale unor simptome şi dureri fizice, incluzând durerile de cap, de stomac și / sau vărsăturile.
Ei bine, există şi veşti bune!
Sunt şi lucruri pe care le pot face părinții pentru a-şi ajuta copiii să învețe să-și gestioneze sentimentele anxioase. Sprijinul părinților joacă un rol esențial în a-i ajuta pe copii să învețe să facă față acestor stări şi să se dezvolte independent.
Ar fi foarte de ajutor un plan sau chiar o rutină la plecarea copilului la şcoală. Acesta poate învăţa să se trezească mai devreme pentru ca timpul petrecut până la plecare să înlesnească lucrurile. Ajutaţi-vă copilul să-şi înţeleagă gândurile anxioase şi veniţi cu o listă de gânduri pozitive, pe care le puteţi chiar nota într-o agendă.
Evitaţi suprasolicitarea. Concentraţivă asupra timpului de joacă, a perioadei de odihnă și a obiceiurilor sănătoase de somn. Aveţi grijă ca micuţul să mănânce la timp şi să aibă o igienă corectă.
Discutaţi cu copilul referitor la schimbările de rutină cu ceva timp înainte ca ele să aibă loc.
Empatizaţi cu copilul și discutaţi cu el despre progresele înregistrate.
Puteţi crea ritualuri de despărţire şi revedere. Ele pot consta în mişcări ale mâinilor, ale picioarelor, îi poţi oferi chiar o jucărie specială, o pernă sau o pătură pentru perioada separării, îl puteţi săruta de trei ori, puteţi face orice credeţi că poate fi de ajutor. Evitaţi însă să prelungiţi foarte mult momentul despărţirii. Atunci când plecaţi, acordaţi-i copilului o atenţie maximă, fiţi iubitori şi oferiţi-i afecţiune, însă luaţi-vă “la revedere” scurt, pentru că altfel există şanse ca anxietatea să crească
Încercaţi să păstrăti consistenţă în ritualurile de separare, pentru a evita factorii neașteptați. Rutina poate diminua emoţiile negative și îi va permite copilului să-și creeze simultan încrederea în independența sa și în tine.
Păstraţi-vă promisiunile pentru a promova încrederea în relaţia cu copilul şi pentru a-l ajuta să devină un copil sănătos şi independent. Dacă plecaţi undeva, este bine ca pe parcursul separării să nu vă mai întorceţi. Spre exemplu, să îl vizitaţi pe parcursul orarului şcolar, indiferent dacă vă este sau nu dor de el.
Evitaţi ambiguităţile şi fiţi foarte clari atunci când discutaţi cu copilul referitor la durata despărţirii. Oferiţ-i informaţii pe care le poate accesa uşor şi încercaţi să fiţi cât mai clari: “Mă întorc acasă peste 3 ore.”.
Exersaţi separarea. Trimiteţi copiii la bunici, programați-le ore de joacă, permiteţi-le prietenilor și familiei să facă activităţi cu copilul (chiar și pentru o oră). De exemplu, dacă o mătuşă vrea să vă ducă fiica la film, nu vă împotriviţi. Înainte de şcoală sau de grădiniţă, puteţi experimenta împreună cu copilul mersul la şcoală şi chiar felul în care vă luaţi “la revedere”. Astfel, îi oferiţi copilului ocazia de a se pregăti şi de a experimenta, pentru a se descurca cât mai bine atunci când nu va mai fi lângă părinţii săi.
Auzim, sau, cel puţin auzeam, în trecut, de părinţi care îşi lăsau copiii la bunici şi plecau în timp ce aceştia dormeau. Nimic mai rău! Mai bine ai o discuţie foarte clară cu copilul, decât să se trezească, la propriu, abandonat!
