Rana umilintei
cuplu

Este 4:51 si m-am pus la calculator ca sa scriu nitel. Ca orice graviduta gata sa nasca, ma cheama toaleta la aproximativ 2 ore distanta, ma misc din ce in ce mai greu, iar atunci cand vreau sa ma intorc de pe o parte pe cealalta, se zguduie patul atat de tare, incat nici eu nu prea mai pot sa adorm la loc. Nu, nu este o rusine. Este ceva perfect normal, prin care trecem toate. Pe mine ma amuza si nu ma amuza sa descopar in fiecare zi lucruri pe care nimeni nu ti le-a spus despre sarcina, fiind “rusine”.

Mai am cateva mamici prin lista de messenger, care evident ca nu dorm la ora asta. (Va pup, va stiti voi care sunteti!) E misto macar faptul ca nu te trezesti singura la ora 4.

Evident ca neavand somn, m-am apucat sa navighez pe diverse site-uri. Unii dintre voi probabil ca stiti deja asta, altii nu, dar sunt foarte pasionata de psihologie. Studiez cred de peste 10 ani si recunosc, niciodata nu am stat sa citesc dintr-o carte cap- coada. Traiesc si citesc, aprofundez si incerc sa inteleg la orice pas prin ce am trecut sau prin ce urmeaza sa trec. Am avut si boala sa incerc sa le explic altora, insa cel mai bun cadou pentru mine si cei din jur este sa imi explic doar mie. Uneori aleg sa scriu, am fost si criticata, dar pentru cine are urechi sa auda si ochi sa citeasca, sunt deschisa oricand.

In momentul de fata studiez problema masochismului. Ca sa ne intelegem din prima, dpdv psihologic, masochismul nu este doar ce am vazut cu totii in “50 de umbre…“. Notiunea de masochism este extrem de intalnita in jurul nostru si poate de putine ori se refera la slugarnicia sexuala sau la femeia batuta de catre barbatul ei. Astea sunt niste subiecte in care nu vreau sa intru in acest moment, pentru ca nu fac obiectul studiului meu din ultimele zile.

Ca sa incep cu inceputul, de ce m-am apucat sa citesc acest lucru?

Masochismul, conform lui Lise Bourbeau, este in general o rana suferita de catre femei prin relatia cu mama lor. Desi pare cel putin ciudat, m-am apucat sa studiez problema pentru ca voi avea un baiat! Si o sa va spun imediat de ce.

Inainte de toate, va rog sa cititi acest articol, care la vremea cand a aparut online, nu numai ca m-a bucurat ca sunt si alte persoane care inteleg despre ce este vorba, dar m-am si temut pentru faptul ca daca vreodata voi avea un baiat, s-ar putea sa fac aceleasi greseli. Oricum nu odata am auzit mamici ca se tem ca vor avea baiat, iar lor le-ar fi fost mult mai usor sa aiba fata, pentru ca ar putea discuta mai deschis cu aceasta. (Intre timp caut articolul si imi dau seama cat de multe au aparut in ultima vreme pe aceeasi tema – vezi si aici).

Acum, daca ati citit acel articol, am cateva observatii de facut, in ceea ce il priveste.

In primul rand, vreau sa plec de la premisa ca “bărbatul al cărui suflet e hrănit cu cartofi și fripturi e mereu flămând”. Lucrurile cred ca sunt deja clare si nu are rost sa mai divagam pe subiect, iar, doamnelor, sunt sigura ca ati intalnit macar o singura data in viata dvs. situatia. Pe mine ma intereseaza sa aflu cauza, pentru a nu ajunge peste 20- 30 de ani sa fiu o soacra nesuferita si sa mi se reproseze cate-n luna si in stele. Pentru ca asa cum imi place sa afirm si sa cred, cu totii avem responsabilitatea noastra in fiecare situatie. Vine apoi aceasta doamna si se decide ca femeile nu au nicio vina in felul in care isi cresc fii. Fiecare cu parerea lui. Dar ce nu isi da seama dumneaei este faptul ca si soacra si nora sufera de aceeasi “boala” si anume ceea ce Lise Bourbeau teoretizeaza ca fiind rana umilirii. Dar na, cum e mai usor sa arati cu degetul la altul, soacra dand vina pe nora si invers. 🙂

Nu vreau sa intru prea mult in detalii, ceea ce vreau sa spun este ca femeia care sufera de rana umilintei este femeia care se lasa deoparte pe ea insasi atunci cand vine vorba de familie. Este femeia care vorbeste despre “sacrificii”.

Aici vreau sa fac o paranteza. De cand sunt gravida, tot aud asta cu “sa ne sacrificam pentru copil!”. Oameni buni, daca plecam de la premisa ca un copil este un sacrificiu, pentru ce il mai facem? Ne gandim vreo secunda ca pecetea pe care aceste vorbe o pun pe intreaga lui viata va fi una foarte grea? Nu mai discutam despre faptul ca starnim o rana a umilintei si a vinovatiei uriase fata de pruncul care nici macar nu a avut dreptul sa isi spuna punctul de vedere in ceea ce priveste venirea lui pe lume. Cu alte cuvinte, hai sa ma simt vinovat ca parintii mei “s-au sacrificat” cand eu nici nu am avut macar de ales… Cam absurd, nu?

Mai departe, in afara de “sacrificii”, femeia care sufera de rana umilintei, este aceea care poarta rana rusinii in suflet. A rusinii si a vinovatiei. Aici o sa critic putin si religia, care nu numai la noi, ci in general, creaza “o aura” de rusine in jurul femeii. Incepand de la faptul ca in biserica noastra nu ai voie sa intri aflandu-te in perioada aceea din luna (ma amuza teribil ca trebuie sa ma exprim asa, poate din rusine :)). Nu vreau sa mai dau si alte exemple, le stiti dumneavoastra.

Tot aceasta femeie adopta statutul de victima. Sa presupunem ca ai un baietel pe care in loc sa il hranesti emotional, il hranesti doar cu cartofi prajiti si fripturi, asa cum scrie intr-unul dintre articolele citate mai sus. Daca intr-o zi nu esti disponibila, te simti obosita sau te simti rau si nu apuci sa faci friptura, fiul tau, care stie ca friptura inseamna iubire, o sa creada ca mami are ceva cu el sau nu il mai iubeste. Drept urmare, ca sa nu dezvolti o rana, trebuie sa continui sa plusezi cu fripturi pana cazi, ca nu cumva sa strici lantul iubirii. Sper sa nu spun o prostie, dar cred ca nu e nimic altceva mai mult decat un reflex conditionat. Evident ca ajungi sa obosesti si sa te frustrezi si sa te simti stoarsa de puteri, gandindu-te ulterior ca esti o victima si o eroina care si-a lasat toata viata deoparte, “ca sa faca sacrificii”. Drept urmare, ce invata fiul tau? Ca sotia lui trebuie sa lesine facand treburile gospodaresti, pentru ca altfel nu are nicio sansa sa isi tina barbatul langa ea.

Vine momentul cand apare nora in familie. E 2019, generatiile s-au schimbat, nurorile si ele, soacrele nu prea, iar soacrele de barbati le invata pe fetele lor sa nu fie slugi, asa cum au fost ele toata viata. Sau cum nu au fost. Caci unele nu ofera nici inima si nici friptura. Acum sa nu ma intelegeti gresit, ca nu toata lumea e la fel. Dar si presiunea pusa pe o femeie in floarea varstei, o femeie care urmeaza sa isi intemeieze o familie, este foarte mare. E trebuie, daca se poate, in acelasi timp, sa faca si sa nu faca toate greselile pe care le-au facut mama si soacra, ca sa poata sa se inteleaga cu amandoua.

Nu odata am auzit prietene care imi spuneau ca le cearta soacrele pentru felul cum calca lucrurile. Saraca bunica mea, si ea gandea la fel. Ma invata mereu: “Mamaie, daca nu calci bine camasa, o sa te bata barbatu!”. Drept urmare eu nu calc. 🙂 Nu stiu din ce cauza, sincer nu mi-am pus intrebarea asta niciodata. Vreau doar sa surpind gandirea din urma.

Inca un comportament extrem de distructiv intr-o relatie, este acela cand ai totusi un sot care vrea sa te ajute, e gata sa fie langa tine orice ar fi, dar na, la treburile feminine este si el un pic stangaci, asa cum suntem si noi cand trebuie sa batem un cui. Eu ma lovesc mereu peste degete. Asa-mi trebuie, daca nu las barbatul sa faca treaba lui de barbat.

Am vazut femei ale caror barbati incearca sa le ajute, ele facand un mare tam – tam vizavi de neputiintele lui si scotand in evidenta permanent ca tot ce face el e prost si doar ea face totul bine. In loc sa il incurajeze si sa ii multumeasca, pentru ca nimeni nu are slugi pe lumea asta.

Evident ca barbatul, descumpanit, data viitoare ori nu o sa mai faca nimic, ori o sa ajunga el slugarnic in locul femeii. Ah, si aici as mai adauga ceva. Mi se pare o mare tampenie gandirea aceea care spune ca intr-o familie trebuie sa fie “un sef”. Din punctul meu de vedere, pana nu vom intelege ca toti suntem egali si in egala masura responsabili de propriile noastre fericiri si nefericiri, tot mai multe cupluri vor ingrosa randurile divorturilor.

Astfel, asa cum am zis mai sus, femeia isi cearta barbatul pentru ca a lasat niste grasime pe farfuria abia spalata, drept urmare, el nu mai face nimic. Ce urmeaza? Victimizarea, evident. “Eu fac singura totul in casa!”. Pai foarte bine, nici eu nu as mai face, daca as fi criticata non-stop. “Cine nu munceste, nu greseste!”. Asta provoaca in cele din urma o relatie de dependenta totala, foarte toxica, intre victima si calau. Incep pe zi ce trece sa cred ca suntem, pe rand, cand victime, cand calai, in propriile noastre vieti. Si ajung la o concluzie pentru care risc sa imi iau foarte multe injuraturi si anume: nu exista calau fara victima. Asa cum nu exista nici victima fara calau. Asta, evident nu il scuza pe niciunul dintre cei doi participanti la actiune de prostiile pe care continua sa le perpetueze cu indarjire.

Pentru a merge si mai departe in argumentarea afirmatiei mele de mai sus, o sa reiau, tot din textul doamnei Lise (deja simt ca e prietena mea, la cate lucruri minunate am aflat despre viata din scrierile dumneaei), o idee prin care si propria umilinta este tot o forma de abuz fata de cel de langa tine. Cum? Pai, e simplu. Sa presupunem ca sunt mama de baiat si il rasfat pe fiul meu cu toate bunatatile din lume. Ii gatesc, ii calc, ii cumpar cele mai frumoase haine, ii ofer tot ce vrea sufletelul lui si mai mult. Daca opresc dintr-o data tot acest comportament, fiul meu se va simti neputincios si nu va fi in stare sa se descurce singur in caz de nevoie. L-am facut dependent de mine total. Si cand vine si ea, nora, care vrea sa se respecte putin si sa rupa cercul asta vicios de comportamente toxice, suntem gata sa o strangem de gat. De ce? Pentru ca are nesimtirea sa isi permita sa se respecte, asa cum eu nu am facut-o. Sau asa cum eu nu mi-am permis niciodata in viata mea sa o fac.

De ce si umilinta proprie e o forma de abuz? Pai bietul, fiul meu, care nu va sti niciodata sa isi faca o friptura sau sa isi calce camasa? Asta mai ales pentru ca ni se spune ca suntem o generatie care are totul pe masa. Dar nimeni nu intelege cat de greu e sa ai totul pe masa, iar dintr-o data sa te trezesti intr-o lume in care nu mai stii ce sa faci si cum sa faci sa obtii ceva de unul singur. Dar asta este o alta problema pe care o voi dezbate cat de curand posibil.

Pentru a nu fi inteleasa gresit, sunt pro dovezi de iubire precum o sarbatoare in care miroase a cozonac proaspat si a sarmale aburinde in toata casa. Dar sunt si pro o vacanta de paste in Italia, unde sa nu mananc neaparat oua rosii, ci o portie de scoici A la Marinara pe coasta, cand vremea este perfecta, in luna Aprilie, si sunt sigura ca sotul meu nu s-ar supara deloc pentru ca nu am facut pasca.

Sunt eu insami gurmanda, ador sa gatesc si sa ii fac placerile culinare ale sotului meu. Sunt sigura ca v-ar spune numai lucruri bune despre modul cum gatesc si pasiunea pe care o pun in tot ceea ce fac. Dar atunci cand am obosit, ne odihnim amandoi si nu uitam ca si maine e o zi cand putem face tot ce ne dorim.